Între culturi. Cu drag din olandeză pentru profesori și părinți. Via Wilma van Esch.

Există întâlniri pe care nu le-ai planificat în niciun fel. Ele s-au întâmplat dar știi cumva, imediat, că ai devenit mai bogat sufletește că ai stabilit o conexiune care te va urmări mult timp mai târziu. Așa a fost întâlnirea mea cu Wilma. Dintr-o coincidență. Vizitam Școala Fonkeling în Olanda și chiar atunci a apărut oportunitatea să merg împreună cu Suze, gazda mea, și prietena ei Wilma, să vedem o școală alternativă bine cunoscută în Olanda și nu numai: Școala Kees Boeke- Comunitatea copiilor, o școală bazată pe valorile sociocrației. Între timp Suze nu a mai putut veni, așa că am rămas eu și Wilma să călătorim 2 ore cu mașina până în apropiere de Utrecht. Zis și făcut. Au fost ore minunate de conectare, de povești ca între prietene de demult. Ca de la om la om, mamă la mamă, pasionat de educație la pasionat de educație. Am aflat că Wilma coordonase la nivel național instituțiile de formare a cadrelor didactice la nivel universitar (PABO) respective fusese coordonatoare proiectului Învățare Experiențială în Olanda. Mă minunam! Ce noroc pe copiii olandezi! Ce pasiune! Ce viziune! Și iată că azi, citesc un articol pe care Wilma l-a scris pentru platforma Het Kind (Copilul). Am fost fascinată. I-am cerut acordul să îl traduc. Simțeam că trebuie să mediez aceste gânduri între cele două limbi, între cele două culturi. Și mi-a făcut mare placere să o fac, acum în prag de examen de licență la Științele Educației. Dragi pasionați de educație, sper să vă bucurați și voi de întâlnirea mediată cu drag cu Wilma van Esch. Iar în curând, sper să o puteți cunoaște și live, la Timișoara.

 

 

17022029_1329919937046140_6575905283756056569_n(3)Creează o lume mai bună! Începe cu educația!

 

“Unul din cele mai importante moduri de a învăța este prin imitație, demonstrație și copiere de comportamente. Ce văd copiii când își privesc educatorii? Văd o persoană relaxată, cu umor? O persoană ce creează cu placere un mediu bogat și provocator de învățare și împreună cu copiii pornește în explorare? Sau văd mai degrabă o persoană sârguincioasă, câteodată iritată, tot timpul ocupată, planificatorul perfect? O persoană ce acordă atenție în bucățele clar delimitate și eficiente? O persoană ce devine tot mai stresată în jurul perioadei evaluărilor și ajunge să nu prea mai vadă cine ești tu, copilul, și ce te ține pe tine entuziasmat?”
Wilma van Esch este pedagog ecologic (specialistă
în ecologia mediului de învățare)

și pornește în acest articol într-o explorare a ce înseamnă competențe pentru secolul 21 și ce au văzut unii dintre cei mai importanți pedagogi pentru evoluția ei ca sarcini esențiale ale celor ce se ocupă de creșterea și învățarea copiilor. Mai jos un pamflet minunat și un îndemn pentru noi toți să căutăm ceea ce avem nevoie noi înșine și în același timp ce au nevoie copiii noștri.

wheel.png
Cu câțiva ani în urmă a fost introdus conceptul de competențe pentru secolul 21. O rozetă frumoasă și colorată. Un set de competențe pe care educația ar trebui să îl faciliteze pentru fiecare copil. Un set de competențe liniștitor în același timp căci, cu trei excepții, ele sunt competențele ce au contribuit și până acum să aducă umanitatea la nivelul de evoluție la care a ajuns. Și dacă văd viteza cu care copiii devin competenți pe Ipad-uri și computer, îmi dau seama că nu e nevoie de nicio panică. Putem fi liniștiți…..

Ca și pentru celelalte competențe, adultul iubitor este necesar pentru a observa, îndruma, a pune limite sau a oferi provocări. Nu am niciun dubiu că aceste competențe vor veni din contextual social și cultural al copiilor acestui secol. De ce am atât de multă încredere? Pentru că au o nevoie, ca orice ființă, să supraviețuiască, să se adapteze, să se descurce într-un mod flexibil în situații de schimbare, să crească, să evolueze. Dacă observi inclusiv maimuțele o să vezi multe dintre aceste competențe, bineînțeles la un alt nivel decât la oameni. Sau?

 

Potențialul copiilor

Cu mare placere vă invit să explorăm împreună ideile câtorva pedagogi, mentori importanți pentru mine. Oameni ce au descoperit că în lumea așa cum e ea, mai degrabă decât să se lase spațiu pentru potențialul copiilor dar și al adulților din sfera profesională, se preferă de multe ori distrugerea acestuia.

Loris Malaguzzi  este unul din mentorii mei. După cel de-al doilea război mondial s-a întrebat alături de părinți și educatori cum a fost posibil ca Hitler să ajungă să dețină atât de multă putere. Cum s-a întâmplat că atât de mulți oameni i-au urmat calea, au ales să fie implementatorii viziunii sale. El a constatat că educația și creșterea copiilor erau îndreptate către o învățare pe bucățele mici, pas cu pas și în primul rând către deprinderea disciplinei, supunerii și dorinței de a face, fără comentarii, ca un copil bun, tot ceea ce educatorii sau părinții au gândit pentru tine. Malaguzzi a creat medii bogate și provocatoare pentru copii, unde îi lăsa să descopere și să cerceteze, el observând, documentând și din aceste surse, organizând intervenții pentru a-i îndruma pe copii către calea ce bună, către ceea ce atunci erau, competențele secolului 20. A constat că privirea pedagogului e prea îngustă și prea într-o singură direcție, așa că a început să lucreze intensiv cu artiști. Au privit împreună aceleași procese, fiecare din perspectiva sa. Au creat împreună medii de învățare, observând ce fac copiii în aceste medii și apoi, decizând împreună ce să mai adauge, ce să scoată. A descoperit ce valoare enormă aduc copiii când se învață unii pe alții, ca sursă de învățare alături de pedagog și de mediu. Și ceva ce eu consider extrem de puternic: Malaguzzi nu și-a explicat conceptul, punându-l într-o formă concretă. Singura direcție pe care el ne-a lăsat-o a fost să observăm și să documentăm mereu din diferite perspective activitatea și învățarea copiilor.

 

Paulo Freire a fost activ în a doua jumătate a secolului trecut ca pedgagog critic în Brazilia. El a constat că se folosesc extrem de mulți bani pentru alfabetizare și efectele nu erau cele dorite. Și a descoperit și de ce: ceea ce era oferit nu se potrivea cu nevoile de învățare ale analfabeților. Era gândit de alții pentru ei, nu era gândit de ei înșiși.   Pentru că ‘alții’ erau convinși cât de benefic este să poți scrie și citi. Câtă emancipare ar decurge din aceste două procese! O luptă nobilă! Freire a fost un activist. El a încercat să le dea o voce celor ce erau mereu obiect al discursurilor celorlalți. În limba lor. Acesta e modul în care poți cu adevărat să contribui la dezvoltarea oamenilor: să te pui în pielea lor, să te uiți cu atenție la nevoile lor, la idealurile lor cele mai autentice. Pentru că nu este adevărat că acești oameni nu vroiau să învețe. Doar că învățarea trebuie să aibă sens pentru ei și să fie aroape de realitatea lor. Alfabetizarea funcționează atunci când știi ce vrei, cînd se ține cont de contextul tău de viață și de capacitățile tale, de ritmul tău, de interesele tale, de ambițiile tale, de voința ta. Freire îi vedea pe pedagogi ca lucrători culturali. Cu compasiune, empatie și spirit de inițiativă.

 

Pedagogii ca lucrători culturali

La ceea ce se referă atât Freire cât și Malaguzzi și lucrul cu care ambii sunt de acord este potențialul oamenilor. Ei știau că atât copiii cât și adulții trebuie să își găsească vocea și să se exprime. Că emancipare este scopul suprem. Oameni care se descurcă , care pot să își ia viața în propriile mâini și să o trăiască viața la maximum. Ei știau că a lua perspectiva celuilalt sau pur și simplu o altă perspectivă este esențial, că prin mai multe perspective vezi o imagine mult mai bogată. Sau, o idee și mai frumoasă: emanciparea se întâmplă chiar în mediul unde copiii sau adulții trăiesc și învață. Un mediu pe care, prin aceste perspective multiple, poți să îl îmbogățești, la care poți să adaugi, unde poți crea procese benefice. Îngrijorarea lor cea mai puternică era în faptul că educația și creșterea copiilor mai degrabă se ocupă cu dezvățarea anumitor lucruri decât de crearea spațiului de dezvoltare personală. Mai degrabă frânează potențialul decât să îl stimuleze. Și cu asta sunt total de acord.

Puterea ambilor pedagogi stă în faptul că au creat o viziune solidă și pe baza ei au făcut un apel către cei din domeniul educației. O invitație de a se preocupa de crearea de contexte bogate în învățare, de a urmări experiența celuilalt și astfel să poți să îi adaugi în bogăție. Ambii lasă forma viziunii lor la latitudinea educatorului, copilului și mediului. Cei trei sunt cei ce dau formă învățării. Malaguzzi nu și-a descries niciodată conceptul. Nu i-a dat o formă clară (spre deosebire de alte sisteme de educație). Singura direcție a rămas aceea de a observa, a documenta, a experimenta și a exprima. Asta este destul de complicat, nu poți lua direct și implementa ceea ce a gândit el, dar ast este și ceea ce e minunat! Ești provocat să gândești și să creezi tu însuți.

 

Instrumente, metode


Cadrele didactice, părinții, pedagogii par că au înțeles și au ajuns la un consens că fiecare copil trebuie să se dezvolte la potențialul său maxim. Și se întreabă de multe ori –CUM?: dezvoltare de talente, inteligențe multiple, dezvoltare de competențe, învățare personalizată….Cei ce scriu metode descriu planuri pas cu pas pentru diferite domenii. Studenții la Științele Educației învață să pregătească lecții și activități, să înțeleagă obiective, să pună la punct materiale. În ceea ce privește urmărirea dezvoltării copilului suntem și mai experți. Avem sisteme de urmărire care notează minuțios, pe fiecare domeniu, ceea ce se observă la copil, rezultate la diferite teste. Un întreg sistem administrativ. Multe formări sunt create pentru a-i învăța pe pedagogi să folosească toate aceste metode și instrumente, de fapt să fie administratori buni. Dat fiind că măsurăm atît de des progresul copiilor, e chiar important ca acele materiale și metode să fie puse la punct astfel încât să fi cât mai eficienți ca educatori.

 

Dar…

În ultimii ani am întâlnit mult prea mulți oameni ce au intrat în domeniul educației cu multă pasiune și s-au transformat în implementatori sârguincioși. Unul din cele mai importante moduri de a învăța este prin imitație, demonstrație și copiere de comportamente. Ce văd copiii când își privesc educatorii? Văd o persoană relaxată, cu umor? O persoană ce creează cu placere un mediu bogat și provocator de învățare și împreună cu copiii pornește în explorare? O persoană ce spune povești, cântă, încearcă, participă cot la cot la învățare? Care pune întrebări cu un real interes și care chiar vrea să știe cum o mai duci? Care știe să se distreze împreună cu alți adulți în timp ce lucrează? Care face din când în când lucruri neobișnuite? Care câteodată greșește dar îndrăznește să accepte că a grești? Sau văd mai degrabă o persoană sârguincioasă, câteodată iritată, tot timpul ocupată, planificatorul perfect? O persoană ce acordă atenție în bucățele clar delimitate și eficiente? O persoană ce devine tot mai stresată în jurul perioadei evaluărilor și ajunge să nu prea mai vadă cine ești tu, copilul, și ce te ține pe tine entuziasmat? Și toate asta din cele mai bune intenții. Să muncești din greu și să planifici totul în detaliu, gândind că așa faci cel mai bine pentru copil. Dar este oare așa?

 

Transformare

 

Ce este cu adevărat necesar pentru a da copiilor noștri ceea ce au nevoie cu adevărat? Ce ai tu, dragă educator, nevoie pentru ca să intri la clasă liniștit și cu atenție pentru procesul de dezvoltare în care se află copiii? Ce te poate face din nou atent și prezent? Și de ce alegi să aloci atenția completă copiilor și procesului lor? Noi, părinții și educatorii suntem lucrătorii culturali despre care Freire vorbește. Noi dăm viața și învățarea mai departe. Punem în acest proces ceea ce ne-ar place să primim mai târziu înapoi. Ce ți-ai dori să primești? Atunci când acești copii vor fi oameni mari, medical tău de familie, sau funcționarul de la primărie sau vânzătorul de la supermarket, sau mecanicul tău, etc, cum ai vrea să se poarte cu tine? Să fie niște planificatori excelenți care să nu te ia în seamă în niciun fel? Sau cineva care să te întâmpine cu atenție și care încearcă să înțeleagă ce ai nevoie? Sunt binevoitori și primitori sau mai degrabă egoiști? Sunt atenți la climatul și mediul pe care îl creează? Da competențele secolului 21 sunt importante. Doar că nu sunt din acest secol ci (cu excepția a trei dintre ele) de la începutul omenirii. Ele sunt doar reminders, nimic mai mult. Ne aduc aminte că este nevoie de noi pentru ca să facem în așa fel încât potențialul copiilor să strălucească. În interesul lor, în interesul nostru, în interesul lumii. Titlul acestui articol este inspirat de titlul cărții lui Micha de Winter ‘Verbeter de wereld, begin bij de opvoeding‘. (Creează o lume mai bună. Începe cu educația!) O afirmație frumoasă la care mă alătur din tot sufletul!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s